Tudor Arghezi

Personalitate artistică excepţională, Tudor Arghezi domină lirica românească şi este după unele aprecieri "cel mai de seamă poet contemporan". Este considerat al doilea mare poet român după Eminescu, opera sa încadrându-se în curentul modernist. Îndelungata sa activitate creatore prezintă puternice trăsături contradictorii, care au determinat dificultăţi reale în interpretarea operei sale.

II. Viaţa lui Tudor Arghezi

S-a născut la 21 mai 1880, în Bucureşti, cu numele de Ion N. Theodorescu. Pseudonimul său provine de la denumirea veche a râului Arges - "Argesis". Părinţii săi au fost originari din judeţul Gorj "cel mai sărac şi mai pietros din regiune", după propria mărturisire ("Les lettres francais"). Acolo, continuă poetul "locuitorii sunt ţărani primitivi, care au un folclor admirabil. Strămoşii mei erau oameni care ştiau a lucra cu cuţitul, nu în pâine pentru că n-o aveau ci în carnea altora. Cu vocabularul restrâns al cuţitului îşi aranjau ei tărăşeniile de dragoste sau interesele. În ce mă priveşte, cred că şi eu port în umbră o părticică din acest cuţit familial".

Datorită neînţelegerilor cu tătăl său el părăseşte familia la vârsta de 11 ani să-şi câştige singur existenţa, paralel cu studiile liceale de la Sfântul Sava, în diferite moduri: ucenic la pietrar poleind inscripţiile din cimitire, secretar al unei expoziţii de pictură. De asemeni a fost lucrător la fabrica de zahăr de la Chitila. Din anii liceului încearcă o prietenie durabilă cu Gala Galaction.

Preocupările literare încep timpuriu. Sub pseudonimul Ion Theo (Ion Theodorescu), debutează la 16 ani cu poezia "Tatăl meu" publicată la liga Ortodoxă a lui Macedonski (nr. 4 / 1896). Poetul mai publică şi în alte reviste macedonskiene precum "Revista modernă", "Viaţa nouă" poezii influenţate de şcoala simbolisto-instrumentalistă a maestrului, care îi aduc elogii pentru surprinzătoarea putere de a stăpâni şi modela materialul limbii.

O criză de misticism îl determină să se călugărească la vârsta de 19 ani, la mănăstirea Cernica, unde tânărul credea că va afla liniştea necesară reculegerii, dar în chilia sa Iosif (noul său nume) scrie şi studiază mai ales noaptea, spre surprinderea călugărilor bănuitori, care credeau că ar fi avut legătură cu diavolul. În 1904 împreună cu V. Demetrius scoate o revistă în care publică lucrări împotriva semănătorismului şi a "poeziei noi" şi pledează pentru originalitatea creatore, publică un şir de poezii, printre care unele aparţin ciclului "Agate Negre". Intrat în conflict cu clerul monahal, pleacă la o mănăstire din Elveţia. Părăsind după un an definitiv mediul eclesiastic, duce o viaţă de vagabandaj, îndeplinind în străinătate (în Elveţia), apoi în Franţa tot soiul de munci fizice ("am cărat cu spinarea, am vândut bibelouri, am învăţat să fac inele şi capace de ceasornicar" - mărtuirisiri în "Principii de educaţie").

În 1910, N. D. Cocea publică dintr-un caiet mai vechi al poetului, douăzeci de piese, o parte din acestea provenind din acelaşi ciclu al "Agatelor negre". Prima operă, "Rugăciune de seară" are un străvechi ton protestatar, pe linia ideilor socialiste. Întorcându-se în ţară în 1911, colaborează la operele lui N.D.Cocea, dar desfăşoară şi o necontenită activitate ziaristică la majoritatea ziarelor democrate şi la toate revistele de seamă, manifestându-se ca un redutabil pamfletar. A condus câteva publicaţii de mare prestigiu precum "Cronica" (1915-1916), "Cugetătorul românesc" (1922-1923) şi mai ales "Bilete de papagal" (1928-1930, 1937-1938).

Abia în anul 1927, la vârsta de 47 de ani apare primul său volum de versuri, "Cuvinte potrivite". De atunci Arghezi a fost mereu prezent în conştiinţa publică românească cu noi volume de versuri şi proză.

În timpul celui de-al doilea război mondial, poetul publică articole antifasciste, culminând cu un virulent pamflet "Barone", împotriva baronului von Killinger, reprezentantul Germaniei hitleriste la Bucureşti. Acest act îndrăzneţ îi atrage arestare şi internare în lagărul de la Târgu Jiu (1943).

După eliberare nu-şi încetează activitatea creatoare şi începând în special de la Congesul scriitorilor români din 1956, poetul este preţuit şi popularizat ca o expresie majoră a geniului român. În acest an este primit membru al Academiei, iar în 1957 i se acorda premiul de stat. E ales în Marea adunare naţională şi i se acordă cele mai înalte ordine ale republicii. Este sărbătorit cu mari elogii la vărsta de 80 de ani. Opera sa editată şi reeditată, pătrunde tot mai adânc în masa largă a poporului şi este tradusă în diferite limbi străine (italiană, franceză).

III. Universul liric arghezian

În lirica argehziană s-au contopit, mai ales în prima etapă, diverse influenţe, datorită contactului prin lectură cu valorile naţionale şi internaţionale. Lăsând la o parte experienţele iniţiale de tip macedonskian, menţionabile sunt şi unele scenete eminesciene din faza debutului, după cum în special în ciclul "Agate negre", apare evident cea din sensibiliatea baudelariană.

Ajunge la maturitatea creatoare în 1916 cu poazia "Belşug", dovedindu-se o prezenţă nouă, originală în lirica românească. Argezianismul se iveşte de fapt ca o reacţie violentă împotriva unui climat cenuşiu ce se instalase în literatura română prin semănătorism şi epigonismul eminescian. După excepţioanala contribuţie a lui Eminescu la făurirea expresiei poetice naţionale, după exprienţa strălucită a lui Macedonski, lui Arghezi i-a revenit în secolul nostru înalta viziune de a duce mai departe mesajul înaintaşilor şi de a crea un instrument politic, mai complex, cu o nouă sensibiliate. Dar pătrunderea creaţiei argeziene în conştiinţa contemporană s-a făcut greu, căci în faţa marii noutăţi, critica literară a manifestat o vie rezistenţă. Dintre cei care au contestat opera lui Arghezi ne limităm la menţionarea numelor prestigioase ale timpului precum: N. Iorga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu. În schimb criticii precum Pompiliu Constantinescu şi G. Călinecu au apreciat revoluţia pe care o realizase în literatura noastră.

Poezia

Poezia argheziana este:

Volume de poezii

"Flori de mucigai” (1931)

"Cuvinte potrivite" (1927)

"Cărticică de seară" (1935)

"Poarta neagră" (1930)

Proza

Proza argeziană este prin excelenţă proza unui mare poet, ea aduce o înfăţişare nouă scrisului contemporan. Ca şi în poezie, două filoane străbat întreaga sa proză: pe de o parte filonul satiric, pe de altă parte filonul poematic. Lumea sa artistică - scrie Pompeliu Constantinescu - este plămădită din suav şi trivial, din ură şi beatitudine de heruvin. După cum păcatul poartă în sine posibiliatea redemptitudinii, tot aşa trivialitatea este condiţia necesară poeticii argheziene.

"Icoane de lemn"(1929)

"Tablete din ţara lui Kuty" (1933)

"Cimitirul Buna-Vestire" (1936)

"Ochii Maicii Domnului" (1934)"

"Cântare omului" (1956)

"Cartea cu jucării" (1931)

"Ce-ai cu mine vântule?" (1937)

"1907" (1955 ; volum consacrat răscoalei de la 1907)

Unele opere în proză au fost impropriu denumite “romanele” lui Arghezi, fiind în realitate proza unui poet tinzând către deformarea realităţii potrivit fanteziei sale excepţionale, suavă sau tragică. Cimitirul "Buna vestire" de exemplu, împleteşte satiricul cu vizionarul, într-o construcţie epică intresantă, în care realitatea se învecinează cu fabulosul.

După eliberare îmbinând în mod fericit experienţa sa artistică anterioară cu suflul nou al istoriei poetul parcurge printr-un proces dialectic firesc drumul înţelegrii de la vechii "Psalmi" la "Cântare omului", de la "Testament" la "1907", de la o poezie semnificativă din "Cuvinte potrivite" - "Nehotărâre" - la "De ce-ar fi trist?" (volumul "Frunze") sau "Asceză" (volumul "Cadenţe").

Prezent mereu în cadrul publicisticii militante, Tudor Arghezi şi-a spus cuvântul în toate poemele actuale importante, continuând nesfârşitul număr al "Tabletelor", care prin arta lor desăvârşită, ocupă un loc de cinste în literatura noastră. El dezvăluie cu cunoscuta-i causticitate viciile lumii vechi, elogiază realizările socialismului, subliniază cinstirea pe care societatea nouă, în impetuoasă devenire, o acordă muncii folositoare, meritului real al oamenilor ("Dând drum", "Lume veche, lume nouă", "Tablete de cronicar").

Fecunditatea literară a autorului, aflat la o vârstă înaintată, este uimitoare. În anii imediaţi eliberării publică volume de versuri şi de proză ("Bilete de papagal", "Manual de morală practică", "Una sută una poeme"), în care se constată o prelungire a creţei anterioare, înfrigurate căutări pe drumul cunoaşterii, revolta faţă de tot ceea ce lumea veche avea meschin.

În anii construirii socialismului, poetul continuă să îmbogăţească literatura noastră cu opere de mare valoare: "1907 - Peisaje" (1955), "Cântare omului" (1956), "Cadenţe" (1964) şi să publice necontenit până în preajma morţii, poezii în presa literară.

Ciclurile următoare: "Frunze", "Poema noi", "Cadenţe", pe lângă unele teme anterioare, aduc şi altele noi. Poetul cântă frumuseţile patriei socialiste, bucuriile şi tristeţile longevităţii, meditează asupra artei, transfigurează vechia baladă populară, dându-i semnificaţie contemporană. Tema vieţii şi a morţii are acum la Arghezi, aspecte unice în literatura noastră. Este cu totul tulburător amestecul de lumină şi întuneric care rezultă din vecinătatea vieţii şi a morţii. Spaima de moarte e trăită de poet ca o dulce beţie, ca o amorţire a simţurilor. Poetul ascultă mersul ritmic etern al lumilor, marea cadenţă cosmică.

IV. Arta poetică argheziană

Critica literară a înregistrat de mult bogăţia şi plasticitatea expresiei poetice argheziene. Aceasta din urmă este un soi de reafirmare a realităţilor, prin expresia cea mai concretă, cea mai tangibilă, prin folosirea unor cuvinte atât de grele de înţelesuri: profunde încât cum spunea George Călinescu, "odată deschide o uşă, zece porţi se dau la o parte". ("Tudor Arghezi, Studiu critic, Jurnalul litarar", 1939).

Expresia argheziană este precisă. poetul asociază termeni aparţinând unor domenii diferite ale existenţei, urmărind să exprime viziunea unei lumi supuse nesfârşitelor metafore. Epitetele argheziene materializează, sensibilizază. Sufletul e "şubred" (ca o construcţie gată să se năruiască). Poetul este cu desăvârşire împotriva debitului verbal gratuit, nesemnificativ. Pamfletele însăşi sunt concentrate. Romanele, precum s-a mai afirmat, au o structură poetică.

Tocmai în direcţia acesta a densităţii şi a esenţializării, trebuie căutat geniul invocator arghezian. După Eminescu, el realizează cel mai pregnant detaşarea de expresia prozaică.

Un exemplu de caustică ionie argheziană, subordonându-se legilor grotescului, cu privire la unele moravuri universitare ale timpului. "Un profesor universitar îşi examinează studenţii în trăsură, luaţi ca ajutoare pentru transportarea bagajelor. În dorinţa de a căpăta bunăvoinţa examinatorului, candidatul e gata să alerge chiar cu valizele în spinare după trăsura domnului profesor, primind întrebările şi răspunsurile şi dând răspunsurile în pas alert. Calităţile de hamel se cumpănesc astfel cu meritele universitare. Examenul e rapid şi sintetic. Un fine de an ţine până la gară cu sesiunrea în vagon şi ocuparea de mai înainte a unui loc pentru savant. O licenţă se poate termina până la Chitila, iar doctoratul se conferă după 60 de kilometri până la Ploieşti în restaurantul cu plăcinţi".

Arta lui Arghezi are un foarte pronunţat caracter naţional, vizibil în universul imagistic, constituind prin excelenţă peisajul autohton, ca şi în referinţele numeroase la trecutul istoric sau la numeroasele obiceiuri, învăţăminte şi credinţe acumulate de viaţa colectivă a poporului de-a lungul istoriei. Rădăcinile artei lui sale sunt înfipte puternic în tradiţia culturală, pornind de la savoarea primelor noastre cărţi bisericeşti şi trecând prin experienţa artistică a generaţiilor anterioare (I. Heliade Rădulescu, Eminescu, Caragiale, Macedonski). Dar Arghezi se foloseşte din plin de tezaurul artistico-popular. El foloseşte numeroase forme poetice împrumutate din creaţia populară, compunând doine, colinde, cântece. Apar în opera sa motive populare, ritmuri şi măsuri şi chiar tipuri de rime populare. Limba argheziană însăşi cuprinde toate straturile graiului românesc: cuvinte şi construcţii arhaice, vorbe câmpeneşti, expresii argotice, nenumărate neologisme.

Puterea de exprimare a sufletului nostru naţional îi acordă lui poetului valoarea sa universală. La acesta se adaugă o îndelungată experienţă artistică de primul rang.

La 14 iulie 1967, Tudor Arghezi ne-a părăsit pentru totdeauna, după o strălucită carieră impresionantă prin vastitate şi valoare artistică, îmbogăţind ca puţini alţii patrimoniul culturii naţionale şi universale. De la debutul său din 1896, poetul a fost mereu o vitalitate creatoare rar întâlnită în literatură, manifestată printr-o veşnică nelinişte şi îndoială în faţa credinţei.

I. Introducere