Comentariu Luceafarul - roEnciclopedia

"Luceafarul" reprezinta expresia desavarsita, absoluta pe care o atinge gandirea poetica si fillozofica eminesciana. Poemul a fost publicat pentru intaia oara in aprilie 1883 in "Almanahul Societatii Social-Literara, Romania Juna" din Viena si reluat apoi in acelasi an in "Convorbiri Literare" si in final in volumul princeps intitulat "Poesii" sub atenta ingrijire a lui Titu Maiorescu.

II. Geneza

Poemul porneste de la basmul muntenesc "Fata in gradina de aur" cules de germanul Richard Kunisch intr-o calatorie in Tarile Romane si tradus si verificat de Eminescu inca din perioada studiilor vieneze. Basmul cuprinde povestea unei fete de imparat inchisa intr-un palat de pietre pretioase de care se indragosteste fiul de imparat, Florin, si care trebuie sa infrunte zmeul pazitor trecand prin Valea Plangerii si Valea Aducerii Aminte. In intreprinderea sa fiul de imparat e ajutat de obiecte magice. Idila dintre Florin si fata de imparat e intrerupta de zeul indragostit care zarindu-i pravaleste peste ei o stanca rostind cuvinte cu valoare de blestem: "Un chin s-aveti / De-a nu muri deodata".

III. Tema

"Luceafarul" se inscrie in categoria poemelor scrise pe tema conditiei omului de geniu iar intelesurile filozofice ale textului le dezvalui insuti autorul intr-un fragment de manuscris: "acesta este poemul iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii pe de lata parte aici pe pamant nu e nici capabil de a fi ferici pe cineva, nici e capabil de a fii fericit, el nu are moate dar nici noroc".

IV. Compozitia

"Luceafarul" e alcatuit din patru tablouri structurate pe alternanta spatiilor real, ireal, terestru, cosmic.

V. Tabloul I

Plaseaza atmosfera lirica in coordonate basmice, in nedeterminat, intr-un timp propice infloririi mitului "a fost odata ca-n povesti".

Potretul fetei de imparat este prezentat printr-o succesiune de superlative expresive; fata de imparat nu are nume deoarece ea e unica asemenea Lunii si icoanei. Comparatia "Cum e feciaora intre sfinti / Si Luna intre stele" sugereaza sacralitatea si unicitatea fetei de imparat. Ea traieste intr-un castel, in spatiul inchis dar deschis prin fereastra cate ilimitat, ea aspira catre infinit, absolut. In planul uman dragostea se infiripa spontan, e rodul instinctualitatii, in timp ce in lumea astrului dragostea e cumpanita, rationala "Il vede azi, il vede maini / Astfel dorinta-i gata / El iar privind de saptamani / Ii cade draga fata." Intalnirea fetei de imparat cu Luceafarul se face in spatii imateriale, instabile, oglinda si visul capabile sa uneasca doua planuri alminteri ireconciliabile: spatiul terestru si cel cosmic. Descantecul fetei de imparat actioneaza ca o incantatie magica asupra Luceafarului determinand concretizarea acestuia. Cele doua intrupari ale Luceafarului, inger si demon tot odata sunt o unitate a contrariilor. El este divinitate sub olimpica, fiu al cerului si al marii, al soarelui si al noptii. Invocat de doua ori Luceafarul se intrupeaza tot de atatea ori oferindu-i fetei de imparat eternitatea. Refuzul acesteia se intemeiaza pe intelegerea icompatibilitatii sub semnul instictului "strain la vorba si la port / Lucesti fara de viata / Caci eu sunt vie, tu esti mort / Si ochiul tau ma-ngheata."

Tabloul intai se incheie cu hotararea Luceafarului de a merge la Demiurg pentru a-i cere dezlegarea de nemurire in schimbul "unei ore de iubire" - motiv eminescian al dragostei implinite.

VI. Tabloul al II-a

Se desfasoara in spatiu terestru dar care pastraza coordonatele basmice. Fata de imparat s-a individualizat prin nume, a devenit acum Catalina iar omonimia sugereaza tocmai aceasta compatibilitate de destin.

Registrul inalt, solemn este al primului tablou, fiind inlocuit cu registrul popular al expresiilor si locutiunilor si al structurilor conversationale "Dar ce frumoasa se facu si mandra arz-o focul / Ei Catalin acu-i acu / Ca sa-ti incerci norocul". Iubirea dintre cei doi reprezentanti ai planului uman este idila ce se poate impilini. Iubirea este un ritual al inocente, al naivitatii celor doi adolescenti, fapt ce presupune initierea intr-o ars amandi (arta de a iubi) "Daca nu sti ti-as arata / Din bob in bob amorul / Si numai nu te mania ci atai cu binisorul." Iubirea terestra e o iubire ce se poate invata, cu reguli in lumea comuna. Dorul de luceferi este pentru fata de imparat dor metafizic, "dor de moarte", posibilitatea de a transcede planul uman, comun si de atinge absolutul in termenii filozofiei schopenhauriene.

VII. Tabloul al III-a

Isi schimba coordonatele spatio-temporale, devine un pastel cosmic. El surprinde calatoria intergalactica a Luceafarului catre Demiur. Drumul e regresiv, catre o zona prespatiala si pretemporala de dinainte de origini. Calatoria se face cu viteza luminii transgresand limitele spatiului si timpului concret "Porni Luceafarul cresteau / In cer a lui aripe / Si cai de mii de ani treceau / In tot atatea clipe."

Luceafarul devine acum Hyperion, adica Hyper-eon (pe deasupra mergatorul). E divinitate subolimpica, creatia Demiurgului si tata al cerului si al soarelui. El cere demiurgului dezlegarea de neurire dar e refuzat pentru ca cei doi sunt consubstantiali si negand eternitatea Luceafarului Demiurgul si-ar nega propria conditie.

Dialogul dintre cei doi se desfasoara in termenii filozofiei vedice, a timpului repetitiv, Demiurgul subliniind opzitia dintre planul uman, efemer, supus hazardului, norocului si soartei schimbatoare "Ei numai doar dureaza-n vant / Desarte idealuri / Cand valuri afla un mormant, rasar in urma valuri" si eternitatea, planul absolut al demiurgului unde macrocosmosul cunoaste existenta repetitiva, ciclica "Din sanul vecinicului ieri / Traieste azi ce moare / Un soare de s-ar stinge-n cer / S-aprinde iarasi soare". Demiurgul ii da Luceafarului conditia de stapan al lumii, adica absolutul si il indeamna in finalul tabloului al treilea sa-si intoarca privirile catre pamant.

VIII. Tabloul al IV-a

Acest tablou imbina coordonatele terestre cu cele cosmice. Luceafarul reia locul lui prestabilit in univers intorcandu-se la conditia lui superioara in ordinea universului. In opozitie cu acest plan cosmic este prezentat planul terestru unde momentul temporal al inchiderii zilei in noapte creaza cadrul propice alunecarii cuplului de indragostiti in vis ca spatiu de evaziune, de implinire a iubirii ideale.

Pastelul terestru din acest tablou cuprinde toate motivele eminesciene ale temei iubirii si naturii. Luna ca astru tutelar, apa ca oglindire a sentimentelor, crangurile cu florile de tei protejand si binecuvantand iubirea celor doi indragostiti.

Retragerea sceptica a lui Hyperion e generata de vederea implinirii erotice in planul terestru de aceea Luceafarul nu mai raspunde celei de-a treia chemari a fetei de imparat care ii cere de data aceasta sa-i lumineze norocul, adica destinul comun, efemer.

Ultimele doua strofe se constituie ca un raspuns al lui Hyperion, o ampla interogatie retorica bazata pe metafore in antiteza astfel metafora "chip de lut" desemneaza conditia efemera umana fiindca din tarana ne nastem si-n tarana ne intoarcem, dar si ideea multiplicitatii, a diversitatii. Cojunctia adversativa "ci" din ultima strofa este o antiteza romantica intre metafora "cercul vostru stramt" si "lumea mea". "Cercul vostru stramt" metaforizeaza destinul uman, comun, limitat intre nasatere si moarte supus unei cunoasteri finite, rod al norocului si al hazardului, in timp ce "lumea mea" metaforizeaza conditia superioara a geniului cu existenta eterna si cu posibilitatea cunoasterii in absolut. Epitetul multiplu "nemuritor si rece" ilustreaza retragerea schopenhouriana a omului de geniu in singuratate, in pesimism.

Poemul "Luceafarul" este capodopera creatiei lirice romane cu o prozodie ce sta sub semnul perfectiunii din catrene, cu ritm iambic si picior metric de 7 - 8 silabe care marcheaza concordanta cu continutul de sensuri al poemului prin inaltimi si caderi succesive.

Luceafarul (Comentariu)

de Mihai Eminescu

I. Introducere